Bunici, invatati sa latrati!

Viata e scurta si, vrem sa credem, frumoasa. In linii mari ea decurge la fel pentru fiecare dintre noi. Ne nastem, crestem, invatam, terminam scoli, intram in clasa muncitoare, ne casatorim, avem copii, iar urmatorul eveniment major este pensionarea. Tuturor ne e frica de batranete. Ne apuca groaza cand ne gandim ca, la un moment-dat, nu vom mai fi in stare sa muncim. Cand ajungem in punctul asta, pentru ca ajungem, inca suntem oameni. Multi dintre noi suntem aceeasi care am fost in permanenta, doar ca mai neputinciosi si mai urati in aceeptiunea celor tineri, iar ceea ce varsta nu ne poate lua este capacitatea de a iubi. Inca avem multe de oferit, dar nu prea mai avem cui. Copiii, care nu mai sunt copii decat pentru noi, le au pe ale lor, se simt sufocati si iritati de noi. Cand ii sunam, ne expediaza, vorbim doar saptamanal si atunci totul se rezuma la afla daca suntem bine.

Cea din urma situatie, pana la urma se intoarce in favoarea noastra. Vin nepotii!! Copiii nostri sunt la fel de ocupati si atunci apeleaza la noi sa ne ingrijim de copiii lor, nepotii nostri. Doamne, ce bine! Avem cui oferi iubirea pe care inca o secretam. Credem ca-i iubim mai mult decat i-am iubit la vremea lor pe parintii lor, sau macar cei din urma cred asta.

Ne petrecem timpul cu nepotii, ii urmarim, cautam asemanari intre ei si parintii lor si ni se inmoaie inima cand le gasim. Ne legam de momentele petrecute cu ei ca sa ne mai simtim cum ne simteam intr-o vreme, cand copiii nostri erau de varsta lor. Ce vremuri... Mai toate zilele trec la fel si asa nu ne mai simtim singuri si nici nu mai explodeaza in noi sentimentele de iubire pe care, cu putin timp in urma, nu aveam cui sa le mai oferim.

Vine si o zi frumoasa de sfarsit de vara, inceput de toamna. Afara e soare si frumos si mai e si Duminica. Fiul sau fiica ne suna si ne roaga sa trecem pe la ei sa il luam pe pui la o plimbare in parc pentru ca ei au de mers in alta parte. Mergem bucurosi. Luam copilul, luam instructiunile parintilor de cum sa avem grija de el pentru ca, aparent, cum au fost ei crescuti nu mai e bine azi si plecam in parc. "-Buni, imi iei vata de zahar? -Da, puiule, iti ia bunica ce vrei. -Buni, cum se cheama floricica aia? -Trandafir, puiul mamii". Si asa mai departe.

La un moment-dat, resimtim varsta. "Puiul mamii, bunica se aseaza pe bancuta de acolo sa se odihneasca, tu joaca-te frumos aici, in nisip." Si bunica se aseaza si il priveste pe nepot cu drag. Si cum il priveste ea ca pe Dumnezeu, vede cum vine unul din "cei mai buni prieteni ai omului", fara stapan, si-l sfasie. Ingerasul devine ingeras la propriu si binele se termina subit. O familie intreaga este devastata.

Urmeaza zile de scandaluri pe la televizor, in presa scrisa, se cer demisii pe motiv ca inca exista pe strazi caini fara stapani s.a.m.d. Se propun metode de a elimina patrupedele maidaneze, dar toate sunt sortite esecului cand intervin "brijiti bardotii" si ne explica cum cateii, de fapt, nu sunt rai, trebuie sa se plimbe printre noi, daca nu-i provocam, nu ne fac nimic etc. Ca de fapt bunica e vinovata ca a lasat copilul nesupravegheat etc. Oameni buni, ce era sa faca femeia, sa lege copilul de ea sau de banca pe care statea? Mai nou, legam copiii de bunici, in loc sa legam cainii de garduri?! Trebuia sa se aseze in 4 labe si sa latre la caine?! Daca era langa copil ce facea, cum evita nenorocirea, lovea catelul? Daca da, voi care-i aparati, cum puteti pretinde ca-i iubiti, daca indemnati oamenii sa-i loveasca?! Cainii fara stapan sunt o problema a comunitatii, ca vreti voi sa acceptati, ca nu vreti. E drept, una din multele probleme si nu cea mai grava, dar si problemele mai putin grave trebuie rezolvate. Trebuie sa scapam de cainii maidanezi ca sa ne putem trai ce trebuie si vrem sa traim.

P.S. Nu sunt nici pensionar, nici bunic, nici bunica. Nici n-am fost muscat de vreun caine, nici apropiati de-ai mei nu au fost muscati. Sunt doar om.

Intro

Avand convingerea ferma ca nu am nimic de transmis, dar pot sa scriu la greu, m-am hotarat sa devin blogger.  Bun argumentul, nu?

Parea mai usor cand aveam doar planuri.  Acum, m-am trezit cu un blog creat si fara nicio idée. Trebuie sa recunosc, insa, ca e o senzatie tare, cea de a sta in fata laptopului, fumand tigara dupa tigara si asteptand inspiratia. Ma face sa ma simt ca un scriitor. Pacat ca e zi afara, altfel, as fi stat la lumina lumanarii si as fi scris pe o coala de hartie, cu stiloul. Asa as fi fost, macar pentru o noapte, ca Mircea Eliade. Ce-I drept, ca un Mircea Eliade fara rezultate, dar ar fi fost maximum de apropiere intre mine si el. Nici macar nu stiu daca el fuma, sau daca scria la lumina becului electric sau a lumanarii, dar asa imi place sa cred.

Bat campii, stiu, dar m-am plictisit de a-I bate doar in mintea mea. Spun toate lucrurile astea de la inceput pentru a fi sigur ca am avertizat pe toata lumea ca nu o sa gaseasca nimic interesant aici, sau daca o sa gaseasca, o sa fie pura coincidenta. Asta s-ar putea intampla doar daca as avea o zi mai proasta din punct de vedere al inspiratiei.

Acestea fiind spune, va urez “Bun venit” pe blogul unde o sa bat eu, plictisitorul de serviciu, campii si va spun de pe acum ca nu imi asum responsabilitatea pentru pierderile de timp ale eventualilor cititori, fieacare este responsabil de cum isi pastreaza cel mai de prêt bun pe care il are.